Lucrare pregătită pentru conferința ”Europeanization and Globalization: Romanians in Their Region and the World” organizată de Society for Romanian Studies, Sibiu, iulie 2012

Motto: ”I will act as if what I do has an impact.”
(William James, filozof și psiholog, 1842-1910)
 
 
Introducere
 
Sentimentul de euforie și încrederea că viața în România se va îmbunătăți simțitor, că totul (re)devine posibil, resimțite în primele luni după căderea regimului Ceaușescu, au lăsat curând locul unei descurajări aproape generale, exprimată în diverse forme a ceea ce numim ”discurs al eșecului”, atât de românii  din țară, cât și de majoritatea celor emigrați. Între expresiile-refren ale acestui discurs, un loc de vârf ocupă “La noi nu se poate”, “La noi ca la nimeni!”, “Doar știi cum e la noi!”, ”Ca la noi, la români!”. Rostite cu naturalețe, de multe ori cu umor, dar adesea cu asumarea înfrângerii și a unei unicități negative, expresiile acestea nu puteau să nu irite un vizitator venit din țara tuturor posibilităților, cum veneam eu în anii ’90, dintr-o Americă care pășea întins spre marele boom economic al anilor Clinton. De-a lungul deceniului ce a urmat, pe măsură ce America, depășind un atac terorist și excesele perioadei Bush, opta optimistă pentru deviza ”Yes, we can!” a lui Obama, în România opusul acesteia se înrădăcina tot mai adânc – ”la noi nu se poate”.
 
Există cauze evidente ale descurajării noastre, între care ne-elucidarea evenimentelor din decembrie 1989, corupția, nepotismul, nivelul scăzut de venituri ale majorității populației sunt cele mai frecvent amintite. Altele, fin nuanțate de specifice îmbinări istorice și culturale, sunt mai greu de deslușit dar și ele influențează forma și intensitatea discursului despre eșec.
 
Trădează expresiile despre nereușită conștiința unor reale și repetate înfrângeri și dezamăgiri, formează ele un liant social între oameni care o duc greu, sau sunt ele și dovada că dorința noastră de mai bine persistă, optimistă, neînfrântă? Cu alte cuvinte, cât din substanța lor este acceptarea mioritică a răului inevitabil în tranziția spre un nou sistem, căutarea terapeutică a compasiunii, sau, dimpotrivă, o revoltă mocnită care va duce cândva la acțiune constructivă? Iar atunci când discursul despre eșec invadează mass-media, o face din compasiune sau din senzaționalism?
 
În ce măsură atitudinile care dau naștere acestui discurs vor fi influențate de contactul cu lumea din afară prilejuit de globalizare – munca, studiul, călătoriile în străinătate, stabilirea unor străini în România, proiecte comune – și în ce direcție, negativă sau pozitivă?
 
Formele pe care le-a luat pesimismul în perioada tranziției trec cu mult dincolo de verbal, culminând cu plecarea din țară: o forma supremă de eșec al României, care nu reușește să-și păstreze toate talentele și forța de muncă.  Exodul duce la sporirea numărului celor care reflectează asupra condiției României din afară, cu o paletă largă de atitudini: condamnare tranșantă a stărilor din țară, detașare critică, idealizare și nostalgie.[1] Plecarea reprezentanților aproape tuturor categoriilor sociale din România dă rămașilor numeroase exemple concrete despre ce se poate realiza în afară, fără însă a stărui și asupra efortului personal necesar (se stăruie mai mult asupra cadrului care înlesnește reușita). Duce comparația cu realizările celor din afară spre mai multă nemulțumire sau dă ea imbolduri spre noi comportamente în țară?
 
De la începutul crizei economice mondiale în 2008, după noi dezamagiri politice interne, descurajarea românilor s-a intensificat. În mod paradoxal, acești ultimi ani sunt și cei în care vizitatorul venit din străinătate constată indubitabile schimbări în bine: ele te întâmpină deschis de la trecerea frontierei, chiar cu strălucire dacă se întâmplă ca ea să aibă loc la Aeroportul Otopeni sau la alte aeroporturi din țară. Chiar dacă autostrada de mult promisă nu s-a materializat până în prezent, gropile au dispărut de pe DN1: în vara anului 2011 nu am reușit să număr mai mult de trei între București și Sighișoara. Parcurile sunt mai înflorite decât oricând, cafenelele de stradă mustesc de tineri, stațiunile de munte de turiști, magazinele de cumpărători. La bancă, la restaurant, în negoțuri ești întâmpinat cu curtenie de nesperat pe vremuri. Nevoită să-mi reînnoiesc pașaportul, am făcut-o cu un număr de ordine și printr-o procedură la fel de tehnologizată și de eficientă ca în Germania.
 
De ce nu văd și cei din România, sau cel puțin o mai mare parte dintre ei această mare înnoire? De ce stăruie ei asupra greului, asupra relelor, când cel venit din străinătate este adesea surprins de lucruri care în urmă cu doar puțini ani ar fi fost considerate imposibile în țară?
 
La întrebări ca acestea unii dintre noi, cei din afară, ne-am simțit adesea tentați să răspundem că românii din țară sunt prea nerăbdători (vezi indignarea cauzată în 1990 de afirmația lui Silviu Brucan cum că vor trece cel puțin 20 de ani pînă ca noul sistem să funcționeze); că le este mai ușor să se plângă decât să tragă din greu; că le e teamă de schimbare, că nu au destulă inițiativă, nu își iau soarta în mână cum o fac anglo-saxonii, etc. E drept, citeam și auzeam despre privatizări dubioase și corupție, dar noi, veniți în vizită, nu aveam de-a face cu ea - și, oricum, trebuie să existe și căi cinstite de a-ți face un drum într-o țară devenită membră a Uniunii Europene…
 
Este de necontestat că vizitatorul detașat vede lucrurile în altă lumină decât cei ce se lovesc de părțile mai întunecate ale vieții de zi cu zi. Dincolo de acest adevăr banal, este interesant de analizat ce văd unii și ce NU văd ceilalți – din ambele tabere, cei din țară și cei din străinătate – și în ce măsură comunicarea între cei cu perspectivă atât de diferită poate avea efecte pozitive.
 
Cu această atitudine am pornit investigarea discursului despre eșec, vrând să-i analizez cauzele, formele, intensitatea și să aflu cum s-ar putea el îmblânzi.
 
Vizitatorul din vest nu este obișnuit cu discursul eșecului în forma extremă pe care o ia în România. Nu suntem singurii care ne lamentăm: francezii își exprimă nemulțumirea critic (”nous sommes tous des râleurs”, ”nous aimons rouspéter”), dar autodefinindu-se astfel se arată conștienți de faptul că …se plâng. Expresia germană ”wir meckern auf hohem Niveau” (”bombănim la nivel înalt”) confirmă atât conștiința nemulțumirii cât și a bunului mers al lucrurilor. Englezii tratează orice grijă cu umor, americanii debordează de optimism … sau se destăinuie doar psihoanaliștilor. Românii nemulțumiți nu par a fi conștienți de negativismul discursului lor. El le este cu totul acceptabil. De ce?
 
De asemenea, cât din intensitatea cu care se exprimă descurajarea reflectă stări de fapt? Sunt locuitorii țării în realitate chiar atât de nefericiți pe cât arată statisticele, sau doar spun că sunt astfel? Sociologul Vasile Dâncu demonstrează prin cifre că românii de astăzi sunt ”nemulțumiți optimiști”[2].
 
Mai ales, în ce fel sunt ei nemulțumiți? Există pensionari săraci, dar există și o clasă prosperă a cărei frustrare ține mai mult de aspirații în continuă creștere. Cei care de-abia trăiesc de pe o zi pe alta, și cei iritați că nu s-a deschis un Starbucks sau un nou aeroport la Brașov. Discursul cărora se face mai tare auzit?
Oare perseverând în discursul eșecului nu ne țesem singuri o pânză – capcană, condamnându-ne la inacțiune?  
 
Când am anunțat că lucrez la o comunicare despre expresiile de eșec atât de des auzite în România, o prietenă bine ancorată în viața de afaceri și cu experiența cursurilor motivaționale m-a întrebat prompt: de ce nu scrii despre poveștile de succes? Scriu și despre acestea, nu numai pentru a rotunji imaginea cu un veridic ”și la noi se poate” (cum altfel m-aș fi angajat într-o asemenea cercetare?), ci mai ales pentru a desluși unele direcții în care am putea cu toții acționa pentru a contracara eșecul.
 
Metodologie: Pornită din curiozitate personală, lucrarea de față a crescut prin discuții cu prieteni, prin chestionare proprii adresate unor grupuri de locuitori ai României de azi și unor vizitatori asidui ai ei, precum și prin consultarea unor texte și sondaje de specialitate. Am inclus și opinii ale unor scriitori și artiști care reflectează pe aceeași temă, viziunea lor nuanțând studiile sociologice, și punând noi întrebări.
 
 
Ce văd vizitatorii români și străini la sosirea în țară?
 
Ca să mă asigur că nu sunt singura care vede schimbări în bine în România, m-am adresat printr-un chestionar altora ca mine, plecați de mult, dinainte de 1989, sau în primii ani după căderea comunismului în mai multe țări vestice. Grupul de respondenți este relativ omogen, au trăit sub comunism și au, în vest, cariere reușite.  Toți revin periodic în țară, iar una dintre respondente s-a întors definitiv.
 
La întrebarea Cum vi se par lucrurile în Romania dupa o absență mai îndelungată? Mai bune decât cu 10 ani înainte? Dar decât cu 5 ani inainte? Sau mai rele? La fel?”  marea majoritate a răspunsurilor au fost de tipul: ”Din ce în ce mai bine”, ”Mai bine”, ”Destul de bine”, ”În mod continuu mai bine”, ”Incomparabil mai bune decât cu 10 sau cu 5 ani inainte”, ”În afară de pensionari starea materială este mai bună, doar că au crescut tentațiile și ele costă”, ”Unele lucruri mai bune, altele neschimbate”.
Ca exemple de îmbunătățiri sunt date numărul mare de noi construcții și de renovări (inclusiv instalațiile de încălzire), infrastructura în transport (străzi iluminate, semafoare coordonate), prosperitatea multora (”majoritatea din clasa medie au apartamentul propriu, ceea ce nu e cazul în vest...”), rețeaua de telefonie mobilă care acoperă aproape toată țara, omniprezența Internetului, faptul că e gratuit în localuri publice, calitatea serviciilor în turism considerată incomparabil mai bună decît cu ani în urmă (”am recomandat străinilor să meargă în vizită”), serviciul bancar, oferta, prezentarea mărfurilor și serviciul în mall-uri și magazine (”chiar și articole bio pe care le cumpăram în Germania”), atitudinea unor oameni (expresia facială la o buna parte din tineri, maniera de a răspunde, de a vorbi, interacțiunea foarte prietenoasă, ”voioși, nicidecum supărați și stresați”), faptul că se traduc multe cărți bune, libertatea de a călători și faptul că ea se pune adesea în aplicare, faptul că mulți din șoferii auto sunt mai puțini agresivi decât cu ani în urmă.
 
La întrebarea ”Ce vi se pare mai bine, dacă vedeți vreo îmbunătățire?”, răspunsurile sunt cu precădere de genul:
”Primul lucru care ma izbește este putința de a avea opțiuni. Poți sa cumperi de aici sau de acolo, poți sa compari diverse mărfuri, instinctul de comparator exersat in Vest este “măgulit” pe măsură și in Romania. Un alt aspect este legat de afluența vieții înconjurătoare, lumea la magazine, copiii îmbrăcați frumos, mașinile vuiesc, chiar și transportul în comun în București se desfășoară în autobuze Mercedes. Nu e rău, nu? Lumea mișună, și în cartiere, și în centru, și la teatru, și la terase, și la bodegă, și în parc cu copiii sau bătrânii.”
 
Sunt incluse și clarificări de tipul Nu e perfect, dar asta nu există nicăieri”, ”Impresiile mele sunt superficiale, de turist”.
 
Dar nici cei veniți din afară nu văd totul în roz. La întrebarea ”Ce vi se pare mai rău?” primim unele răspunsuri de tipul ”Cred ca nimic n-a devenit mai rău”, care însă contrastează semnificativ cu ”Prețurile raportate la salarii și la calitate”,
”îngrijirea medicală”, ”cum tratează societatea bătrânii”, sărăcia multora și mai ales a pensionarilor”.
 
Același respondent afirmă: ”Eu vin probabil prea des în țară ca să remarc schimbări. Eu cred că se progresează în România însă mult mai încet decât am sperat cu toții, lucrurile sunt probabil mai bune decât în urmă cu 10 ani, ceva mai rele poate decât în urmă cu cinci ani.”, iar o  vizitatoare găsește în România actuală ”O viață dură, un capitalism în stilul secolului XIX, cel mai tare câștigă, homo homini lupus, o viață mai complicată și haină ” iar pentru ea schimbările în bine sunt foarte lente. Sau, în contrast cu tonul prietenos remarcat de unii, o respondentă remarcă ”limbajul agresiv pe stradă, în mijloacele de transport sau la locurile de joacă în parc.  Mă surprind mereu tresărind la agresivitatea și violența verbală, și la vulgaritatea de la TV”.
 
Chestionarul a fost adresat și unor străini ce vin în România frecvent în ultimii ani: Evident lucrurile s-au schimbat (s-au îmbunătăţit) foarte mult de când am fost în România prima dată (1998)”; ”De fiecare dată găsesc România mai bine”.  Între schimbările în bine ei văd ”Condiţiile materiale sunt mai bune. Maşinile, străzile, magazinele… sunt mai noi, mai curate.” ; ”Șoșelele, aeropoartele, străzile în orașe, restaurantele în care acum ai într-adevăr o ofertă variată”.
 
Mike Ormsby, jurnalist britanic care a petrecut peste un deceniu în România, remarcă și el noile construcții și magazinele arătoase, de pildă la Sibiu: ”Citizens still stroll with an unhurried gate, born of resilience. But construction cranes loom over us and cement-mixer trucks trundle behind glittering new offices. There are day-glo posters, designer shops.”[3]
 
Trecerea spre ceea ce spun locuitorii țării o face răspunsul unei românce din Statele Unite care își vizitează familia cam la doi ani: ”În România istoria se schimbă parcă de la an la an. Cu atât mai mult dacă mă uit în urmă cu 10 ani, când viața iși păstra încă “patina” anilor de comunism. Pe măsură ce reveneam în România vedeam clădiri noi, străzi noi, reclame fastuoase, mașini diferite. Dacia cu care călătoream eu de la aeroport acasă a ajuns ca o căruță în acest peisaj, adică este “antică, veche și de demult.” Lucrurile se schimbă, este foarte clar; ochiul meu detașat ar spune că se schimbă în bine dacă nu ar fi discuțiile descuranjante cu familia care aruncă o altă lumină asupra lucrurilor. ” Ce spun deci familiile noastre din țară?
 
 
Ce spun cei din țară? Între ”oricum se rezolvă”, ”la noi nu se poate” și ”narcisismul eșecului”
 
Consemnez aici răspunsuri la un chestionar trimis unui grup omogen ca vârstă (50 – 65 ani), și ca nivel profesional (profesori, avocați, ingineri, cercetători, unii de curând pensionați, alții încă activi). Nici unul dintre ei nu sunt oameni de afaceri, trăind din salarii pe care unii le completează cu meditații; doar doi respondenți lucrează pe cont propriu. Deși mulți dintre ei se declară pesimiști, chiar prăpăstioși, vestea bună este că alții afirmă că sunt ”mai degrabă optimişti”, găsind că românii în general ”nu-şi fac griji prea multe”, ”oricum se rezolvă!
 
Surprinzător pentru fundalul acestei investigații, la întrebarea Cum v-a mers vouă, celor care nu ați plecat la muncă in străinătate și ați continuat să trăiți în țară din 1990 până astăzi, 2012? Prost, foarte prost, binisor, bine, foarte bine?” răspunsurile de tipul ”Binișor” (cele mai multe!), chiar ”Foarte bine[4] primează…
 
Ceea ce nu înseamnă că expresiile nemulțumirii și resemnării nu apar la aceiași respondenți, împreună cu cuvinte care descriu ceea ce este perceput ca negativ în țară. Ele par a se fi înrădăcinat în mentalul românesc. În 2009, sociologul Dorel Abraham a pus unui eşantion de 1039 de persoane adulte[5] întrebarea "Care este primul cuvânt care vă vine în minte când auziţi expresia ”România de azi"?” Categoria definită ca ”stare de rău” [6] cuprinde cuvinte ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, minciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate. Categoria denumită ”starea de bine” include cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri. Două treimi din respondenți au exprimat, intuitiv, sentimente negative, o "stare de rău" mai degrabă decât de bine, chiar dacă, conform altor studii, ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. (sublinierea noastră). Să înțegem din această diferență că impresia de ”stare de rău” este atât de înrădăcinată încât chiar unii dintre cei ce se declară mulțumiți cu felul în care trăiesc văd lucrurile, totuși, negativ?
 
Orice sondaj are limitele sale și nu este ușor să măsori frecvența expresiilor de descurajare în conversații, fie ele între prieteni sau la televiziune, dar ne putem baza pe Google pentru a afla cât de des sunt utilizate expresiile care ne interesează în documente publicate pe Internet. În aprilie 2012, pentru expresia ”la noi nu se poate” Google.com găsește 4.720.000 rezultate; pentru ”ca la noi la nimeni” 155.000 rezultate.  Faptul ca o posibilă citire a acestei expresii poate denota mândria unei unicități pozitive (în sensul de ”la nimeni nu e ca la noi”) este contrazis de conținutul  exemplelor găsite. O grupare cu numele acesta, dar, e drept, cu o salvatoare tentă umoristică, și-a găsit întruparea și pe Facebook. ”Suntem ultimii” generează doar 50.900 de rezultate, dintre care unele nu sunt exagerări, ci stări de fapt: suntem pe ultimul loc în privința absorbției de fonduri europene, pe ultimul loc în privința creditelor ipotecare, pe ultimul loc ca număr de utilizatori Internet între țările UE, și a WC-urilor cu canalizare… Dar, pe de altă parte, facem pași rapizi în ce privește conectarea bibliotecilor rurale la Internet![7]
 
Expresiile negative despre starea națiunii atrag atenția vizitatorului sensibil din vest, în general mai puțin obișnuit cu împărtășirea necazurilor pe șleau. Diverse accepții ale lui ”Nu se poate”, dar și alte expresii ale neputinței sunt explicate pentru cititorul de limbă engleză pe blogul ”Sarah in Romania”, după cum urmează: ”Nobody who has lived in Romania, particularly in Bucharest, can say they have not met these upholders of 'nu se poate'. 'Nu se poate'? It is a national phrase meaning, 'it can't be done' or 'it's not allowed' and is usually a refusal based on 'I can't be bothered', 'I need to feel important by telling you no', or even, 'How much is it worth?'. Indeed, it was the first phrase I ever learned along with 'vai de mine' and 'nu mai pot'!”[8] 
Unele dintre definițiile perfect acceptabile date de Sarah românescului ”nu se poate” prefigurează cauzele eșecului nostru, corupția atot-cuprinzătoare. Vom prezenta aceste cauze într-o secțiune separată, dar notăm aici și celelalte exclamații din discursul neputinței care, după cum se vede, nu trece neobservat: ”Vai de mine!”, ”Nu mai pot!”
 
Dar nu numai vizitatorii din Vestul prosper economic și mai puțin obișnuit cu necazurile observă atitudinea pesimistă a românilor din țară. Venit în România din estul mai sărac, cu o istorie și cultură politico-socială similară (Basarabia), scriitorul Mitoș Micleușanu, n. 1972, declară despre cei găsiți la vest de Prut: Ne lamentăm, ne văităm, deplîngem soarta excesiv, asta e o problemă interioară pe care o proiectăm în exterior, unde ea se amplifică şi se întoarce la noi ca o mămăligă de plumb.”[9]
 
Luate la valoarea lor literală, lamentările noastre exprimă pentru ascultătorul venit din afară o lipsă de încredere în sine, în ceilalți, o stare de nemulțumire, nefericire, chiar depresie.
 
Parte din locuitorii țării sunt pe deplin conștienți de situație, după cum arată cuvintele unui student de 23 de ani din București: ”E o deprindere bolnăvicioasă, dar tot mai stridentă, să te lamentezi, să plângi pătimaș viitorul unei Românii neputincioase.”[10]
 
Iată cum se exprimă în presa scrisă jurnalistul Brăduț Florescu, care a ajuns în 2009 la o concluzie terminală, ca o boală: ”României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fă rost, cu oraşe fă rost, cu drumuri fă rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fă rost, cu relaţii şi discuţii fă rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.”[11] Să fie oare mai ales o asemenea izbucnire fără rost, încadrându-se fără greș în logica jurnalistului? Ce poate fi altceva? Strigăt de neputință, blamare a altora, căci îndemn la acțiune nu pare: este o exclamație cu înțelesuri incerte, dar cu certă patimă. Articolul lui Brăduț Florescu circulă pe Internet de doi ani, de la un cititor la altul… de ce? Căror nevoi psihologice corespunde el?
 
La acest tip de declarații se referea și Cătălin Zamfir, directorul Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) din cadrul Academiei Române, trăgând concluzia, deja în 2004, că: ”România suferă de o adevărată patologie a voluptății eșecului. Se poate detecta cu ușurință o tentație comună a publicului și a mass-media de a găsi o gratificație specială în invocarea eșecului.”[12]
(sublinierea aparține autorului.)
 
Disperarea continuă până în prezent, dacă nu s-a adâncit chiar, sociologul Vasile Dâncu afirmând într-o prezentare la TEDx Cluj din martie 2011: Suntem în mijlocul unei depresii sociale în care o neputinţă morbidă se combină poate doar cu un narcisism al eșecului .” [13] (Sublinierile ne aparțin.) Forme diferite ale acestei disperări sunt analizate cantitativ în prezentarea lui Dâncu, care propune și un antidot, asupra căruia vom reveni.
 
 
Măsurarea fericirii
 
”Depresia socială”, ”neputință morbidă” descriu stări de lucruri la antipodul fericirii, al ”mulțumirii cu viața trăită”, sau al ”bunăstării subiective”.  Este logic să  presupunem că discursul despre eșec reflectă depresia socială și că o populație cu un grad înalt de ”bunăstare subiectivă” are un discurs pozitiv, pe măsură. 
 
Unde ne situăm noi, românii, în statisticile despre fericire și satisfacție? Cele din urmă au fost cuantificate de sociologi de-a lungul ultimelor decenii, în cadrul mai larg al studiilor de calitate a vieții. Aceste studii îmbină evaluarea indicatorilor economici cu analiza mai multor factori care contribuie la gradul de mulțumire a societății.
 
Cu vreo patru decenii în urmă, termenul de ”fericire internă brută” (FIB), calchiat pe cel macroeconomic de ”produs intern brut” (PIB) a fost introdus de sociologi cu intenția de a măsura nivelul general de bunăstare a populației și a defini politici benefice.[14]  Uniunea Europeană a dezvoltat propriile Sondaje de opinie asupra calității vieții (European Quality of Life Survey, EQLS). Introducerea la Raportul final al sondajelor afirmă: ”Promovarea bunăstării oamenilor este un concept-cheie al politicilor sociale europene: cetățenii fericiți, împliniți și angajați sunt pilonii unei societăți prospere.” Moștenirea lăsată de iluminism este vie în UE, care își asumă o sarcină de mare ambiție, căci, după cum spunea Rousseau:
 
”Această entitate morală pe care o numești fericire publică este ea însăși o himeră, căci dacă sentimentul de bunăstare nu este resimțit de toți, înseamnă că el nu există, o familie nu poate fi fericită când copiii nu prosperă. ”[15]
 
Analizele EQLS, sondaje globale și Rapoartele sociale ale Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii din cadrul Academiei Române ajung la concluzii de care nu ne putem lipsi dacă vrem să înțelegem poziționarea noastră în comparație cu alte țări, dar și ponderea diverselor grupuri în interiorul societății românești în privința bunăstării subiective.
 
Pe scara fericirii măsurate profesional România nu stă bine. În mod repetat, în statistici obținute după metodologii diferite, România se situează în rândul țărilor ”mai puțin fericite”, sau chiar ”nefericite”, pe baza rapoartelor World Values Surveys 1999-2009, alături de vecinii din Balcani. [16] O analiză efectuată între 2005-2009 de Gallup World Poll și publicată în Forbes Magazine situează România pe locul 73 între 155 de țări (deci pe la mijloc.) [17]  Dacă nefericirea produce discursul negativ, aceste cifre statistice confirmă corelația între sentiment și exprimări.  Dar cifrele statistice rezultă, cel puțin în parte, din ceea ce afirmăm…
 
 
România în comparație cu alte state din Uniunea Europeană --
Rezultatele sondajului de opinie asupra calității vieții în țările UE (European Quality of Life Survey, EQLS)
 
”Primul raport european asupra calității vieții: satisfacție, fericire și sentimentul apartenenței”[18], publicat în 2005, dar bazat pe date culese în 2003 în 28 de țări (cuprinzând țările membre ale Uniunii Europene, Bulgaria și România atunci în curs de aderare și Turcia candidată) concluzionează: ”People living in Bulgaria, Romania and Turkey are the least satisfied with their lives.”[19] În 2007, raportul găsește însă România pe un loc mai bun, 21 din 27, iar în 2009 pe locul 23 din 27. [20]
 
Raportul identifică patru arii care influențează bunăstarea subiectivă:
(1) accesul la resurse materiale; (2) relațiile sociale și sprijinul acordat de societate; (3) folosirea timpului și echilibrul între muncă și viață; (4) percepțiile despre societate.
 
Una dintre concluziile principale ale analizei EQLS este că există diferențe marcante atât pe axa nord-sud cât și pe axa est-vest a Uniunii Europene. Cea dea doua axă se explică prin marele decalaj economic între noile țări membre ale UE și cele vestice, dar este și un indiciu al faptului că multe aspirații au rămas neîmplinite. Țările cu un nivel de bunăstare subiectivă redus sunt țările cele mai puțin prospere, între care și tările fost-comuniste, care au trecut printr-o schimbare de sistem economic. Aceste concluzii nu surprind.
 
În comparație cu alți factori determinanți, condițiile de trai materiale au cel mai mare impact asupra bunăstarii subiective, găsește Raportul: cu cât mai înalt PIB-ul pe cap de locuitor, cu atât mai înalt nivelul de mulțumire și fericire.
Conform raportului, condițiile materiale de trai, accesul la bani și bunurile de bază sunt o precondiție principală pentru un standard de viață decent. În 2003, ca. 10% din populația țărilor vestice au avut dificultăți în a-și asigura acest standard; prin comparație, 30% din populația noilor țări membre s-au aflat în această situație, pe când 50% din populația Bulgariei, României și Turciei se percep ca fiind săraci sau riscând să devină săraci (”to be at risk of poverty”.) Pe de altă parte, între 2007 – 2009, proporția celor care declară că au mari greutăți datorită veniturilor insuficente (”difficult to make ends meet”) a scăzut în România de la 30% la 26%. [21]
 
În ciuda nivelurilor diferite de bunăstare subiectivă în diverse țări, grupurile de risc în fiecare țară sunt cam aceleași: sărăcia și șomajul duc la un nivel scăzut al percepției despre calitatea vieții; printre cei afectați se numără lucrătorii necalificați și cei cu nivel scăzut de educație, pensionarii și cei în vârstă, care nu pot aștepta să câștige din schimbarea de sistem.
 
Toate aceste grupuri de risc sunt prezente în România. Dincolo însă de realitatea veniturilor mici, o explicație pentru nemulțumirea cu viața exprimată în sondaje – și pentru intensitatea discursului despre eșec – poate fi și ceea ce am numi o ”dublă dezamăgire”: populația vârstnică a României a trecut brusc de la sistemul comunist, bazat pe promisiunea că statul le va distribui cândva bunurile ”fiecăruia după nevoi”, la sistemul capitalist, care, pentru mulți, echivalează și el consumul de bunuri materiale cu fericirea.[22]  Generația vârstnică nu și-a văzut aspirațiile materiale îndeplinite nici de unul, nici de celălalt sistem. Chiar dacă nu mulți au crezut cu adevărat în capacitatea comunismului de a le asigura retribuția ”după necesități”, promisiunea pare a se fi strecurat insidios în mentalul multora. Din ce alt motiv deplâng ei ”siguranța” de atunci, uitând lipsurile extreme de care se loveau?[23] Nici capitalismul nu le-a adus însă mulțumirea promisă, căci prea puțini au prosperat, din motive complexe. Cei tineri, necunoscători ai vechilor realități economice, nu pot face comparația în termeni istorici, în schimb o fac pe axa est-vest și resimt și ei decalajul de venituri ca injust. Discursul eșecului înregistrează atât dezamăgirea și resemnarea vârstnicilor cât și frustrarea tinerilor.
 
Interesant este că țările scandinave au nivelul cel mai ridicat de bunăstare subiectivă, pe când, chiar în 2003, când economia le lua avânt, Grecia și Portugalia aveau un nivel scăzut de satisfacție. O întrebare la care e greu de răspuns, dar la care merită să ne gândim: să fi fost într-adevăr grecii, înaintea crizei, mai puțini fericiți decît suedezii sau danezii? Sau poate ei, având o cultură colectivistă, mediteraneană, cu componentă comunicativă mai puternică, se plâng mai mult decât scandinavii? Ar putea fi acesta și cazul României?
 
Relațiile sociale, susține Raportul, sunt a doua dimensiune care contribuie semnificativ la fericire. Din sondaj reiese că legăturile de familie sunt mai importante în noile țări membre ale UE, deci și în România. Dacă faptul că mulți tineri pleacă la studii în vest este dezideratul și alegerea conștientă ale familiilor cu un nivel de trai ridicat, plecarea la muncă în străinătate a celor de vârstă productivă duce la însingurarea copiilor și bătrânilor. Crește nivelul material, dar scade cel de confort emoțional. Deplângerea acestor situații ia un loc semnificativ în mass-media și pe Internet. Iată cum un proiect exemplar[24] dă voce unei bunici rămase singură în Țara Făgărașului (ajutată de editorul sitului Internet cu același nume!):
 
‎"Parcă ne pregătim de Marea Insingurare. Copchiii mei nu mai au pretini adevărați, decât d-ăia din calculator, nu mai au neamuri, frați, mamă și tată. Eu am ținut tot neamul nostru unit, cu fiecare înmormântare, nuntă, botez, primavară, toamnă, năcaz sau bucurie. Fiecare ne vedeam de treaba noastră, dar dacă lua foc casa unuia dintre ai noștri, săream cu toții, dacă își mărita unul dintre ai noștri fata, ne adunam cu toții, dacă se prăpădea unul dintre ai noștri, stăteam cu toții împrejur.”
 
Alegerea făcută de mulți de a pleca la muncă în străinătate duce la dor și suferință, dar și la creșterea veniturilor familiei: o mângâiere la nivelul societății, se arată în Raport, este că responsabilitatea socială crește pe măsura creșterii veniturilor cetățenilor, iar voluntariatul și angajarea politică duc la rândul lor la o sporire a bunăstării subiective. La acest nivel nimic nu se pierde, totul se transformă.  Numărul de organizații bazate pe voluntariat chiar în domeniul înlesnirii relațiilor între membrii familiilor dispersate a crescut mult în România ultimilor ani, vizibilitatea și eficacitatea lor fiind sporită de Internet. [25]
 
Folosirea timpului, percepția despre lipsa acestuia și modul în care oamenii împacă viața de familie cu cea profesională completează imaginea despre calitatea vieții. Cu cât mai dificil este să petreci timp cu familia, cu atât mai mare nemulțumirea.  Percepția cetățenilor din țările noi membre ale UE este că ei sunt mai ocupați și au mai puțin timp pentru familie decât cei din țările dezvoltate.
 
Pentru românii emigrați care pot compara stările de lucru în ambele lumi această percepție nu pare să reflecte stările de fapt. Locuitorii din România par a face o comparație istorică – mulți au acum mai puțin timp decât înainte – , nu o comparație pe coordonata est-vest. Ritmul intens și orele lungi de muncă din vest sunt neobișnuite pentru cei ce au trăit sub comunism. Consecința: stres și nemulțumire, reflectate în statistici și în discursul populației.
 
Ultima componentă a analizei EQLS acoperă percepțiile despre societate: tensiunea existentă între grupuri, încrederea în sistemul de ajutor social și de pensii, în calitatea serviciilor sociale și publice înfluențează puternic bunăstarea subiectivă. S-a demonstrat că oamenii vulnerabili au un nivel de încredere scăzut  în semenii lor și sunt critici la adresa serviciilor publice, oricât de dezvoltate ar fi ele. Cu atât mai paralizante devin cazurile repetate de corupție și injustiție. Raportul demonstrează că noile țări membre ale UE sunt foarte critice la adresa calității societății din care fac parte. Discursul despre nemulțumire și eșec nu este limitat la România.
 
Analiza EQLS constată că bunăstarea subiectivă poate fi îmbunătățită prin ridicarea nivelului de trai, prin dezvoltarea culturii politice și democratice la nivel național și prin crearea unui cadru care să permită cetățenilor să își îndeplinească aspirațiile. (Raport EF/05/161/EN) Acesta este dezideratul Uniunii Europene. Cât va dura realizarea lui rămâne de văzut. Ca urmare a crizei economice mondiale, între 2007-2009 nivelul de mulțumire generală a scăzut cu 4% în medie în toate țările din UE. Scăderi mai marcante au fost înregistrate în noile state membre, în care mulțumirea crescuse după aderare, dar și în Franța și Malta.

 
Cauzele descurajării în analiza sociologilor români
 
Datele concrete despre situația actuală în România, fragmentele de analiză pe baza acestora și concluziile prezentate mai jos sunt preluate din lucrări ale Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române, în special din Rapoartele sociale ale ICCV și aparțin unor sociologi reputați: Cătălin Zamfir, directorul institutului, Ioan Mărginean, Gabriela Neagu și altora[26]. Ei utilizează rezultate puse la dispoziție și de alte instituții, cum sunt Barometrul de Opinie Publică și TNS CSOP. Toate aceste analize dau dreptate celor ce văd eșecuri importante în ultimii ani în mai multe aspecte ale vieții economice, politice și sociale în România. Dacă afirmațiile citate în secțiunile ”Ce spun vizitatorii…” și ”Ce spun cei din România…” proveneau de la respondenți cu studii superioare și un nivel mediu de trai, cele din sondajele ICCV acoperă pături sociale reprezentative pentru ansamblul populației. Așa se explică concluziile diferite, grave, prezentate și commentate în cele ce urmează… o adevărată ”contabilitate a dezastrelor”[27].
Cum termenul de ”problemă socială” va apare în concluziile prezentate mai jos, preluăm definiția citată de Gabriela Neagu în ”Percepția populației asupra stării societății”[28], și anume:
”O problemă socială este definită ca o situaţie, stare, factor, proces etc. considerat indezirabil de către un segment important din populaţie pentru a cărei modificare este necesară intervenţia, acţiunea indivizilor.” (C. Zamfir)
Analizând percepțiile populației asupra stărilor de lucruri în societatea actuală românească[29], G. Neagu identifică inegalităţile socio-economice ca reprezentând ”o problemă socială actuală, manifestă pentru toate categoriile de populaţie din România”, adăugând că Şansele ca acest tip de problemă socială să se reducă au fost anulate prin intrarea României în criza care a cuprins toate societăţile lumii.” Sunt confirmate concluziile sondajului EQLS, fără promisiunea explicită pe care cel din urmă o face de a crea politici care să combată stările de fapt.
Iată câteva fragmente din analiza făcută de G. Neagu în 2011 care explică dificultățile de care se lovește populația din țară și, prin urmare, de ce discursul ei este unul descurajat și descurajant; după citatele în italice, urmează câteva comentarii – întrebări proprii.

Despre inegalitatea socială și sărăcie:
Procesul de tranziţie, în general, pentru toate ţările care l-au experimentat, a fost generator de inegalităţi şi diferenţieri între membrii societăţii însă, în România, tranziţia a condus spre o gravă polarizare socială, spre marginalizarea şi excluderea unor categorii largi de populaţie. Situaţia era previzibilă încă de la începutul anilor ’90 însă a fost neglijată. (…)
Toate studiile şi cercetările realizate în ultimii 20 de ani în România indică adâncirea şi expansiunea fenomenului sărăciei în ritm rapid – mai mult de 30% din populaţie trăieşte în sărăcie cronică.  (…)”
Sărăcia și degradarea de acest tip există din păcate pentru milioane, chiar miliarde de oameni și în alte state ale lumii: India, alte părți ale Asiei, Americii de Sud, Mexic, chiar și America de Nord, țara cu cel mai mare Produs Intern Brut, dar unde, conform statisticilor actuale, peste 46 milioane de oameni trăiesc sub nivelul sărăciei[30]. Fără a relativiza gravitatea situației în România și fără acceptarea cinică a injustiției economice și sociale ca fiind un dat, trebuie remarcat că pentru românii care au trăit sub comunism, când nu se vorbea în mass-media despre sărăcie, criminalitate și situații deplorabile survenite în țară, deși acestea existau și atunci (orfelinatele sunt doar un exemplu), reflectarea lor în presa și televiziunea de senzație, ad infinitum, contribuie cu siguranță la accentuarea percepțiilor de rău.

Despre corupție, încălcarea legii și neîncrederea în instituțiile statului:
”În România există şi persoane care au reuşit să acumuleze resurse materiale şi financiare într-o măsură care să le ofere satisfacţie faţă de viaţa socio-economică, politică sau culturală. Cum au reuşit? Cu siguranţă, unii prin muncă şi efort personal, prin competenţă, însă există şi alte surse... Iată de ce, la nivelul majorităţii populaţiei percepţia dominantă este aceea că reuşita este asociată cel mai frecvent cu încălcarea legii. (…)
Într-o societate în care încălcarea legii devine o condiţie necesară pentru a reuşi, insuccesul oricărei acţiuni de rezolvare a problemelor sociale este aproape garantat. Aceasta deoarece oamenii nu identifică alte opţiuni sau oportunităţi de realizare personală şi socială decât cele situate în afara legii. Altfel spus, „răul” nu este perceput ca o problemă socială, ci ca un „mod de viaţă”. Potrivit datelor Barometrului de Opinie Publică, rezultă că în cazul României, acestă percepţie este generalizată: indiferent de vârstă, sex, nivel de educaţie sau mediu de rezidenţă, oamenii sunt de aceeaşi părere - pentru a reuşi în viaţă trebuie să încalci legea. Faţă de valorile alarmante înregistrate la nivelul populaţiei în funcţie de particularităţile individuale, cele înregistrate la nivel de regiuni istorice încă mai lasă loc speranţei - dacă 63% din populaţia din Moldova şi 85% din populaţia din Dobrogea este de părere că încălcarea legii este condiţia reuşitei, în Transilvania valorile sunt mai scăzute – 48% (BOP, 1999). Transilvania este cea mai dezvoltată regiune a ţării din punct de vedere economic ceea ce ne-ar permite să considerăm că, printr-o creştere a nivelului de dezvoltare socio-economică a ţării, populaţia ar percepe şi alte oportunităţi, posibilităţi de a reuşi în viaţă. (…)
Anii tranziţiei nu au făcut decât să acutizeze percepţia populaţiei din România asupra creşterii corupţiei la nivel naţional. (…). Această opinie este asociată cu un nivel foarte scăzut al încrederii populaţiei în instituţiile statului. (…)”
S-ar impune o comparație cu Italia anului 1992. Doar cu două decenii în urmă verii noștri latini treceau prin situații tulburător de asemănătoare cu cele prin care trece astăzi România. Atunci, descoperirile despre corupția generalizată, care impregnase sistemul de guvernare, au fost aduse la lumină nemilos de către magistrații însărcinați cu ancheta ”mâinilor curate”. Ele au cauzat un șoc de anvergură în opinia publică și au dus la pierderea legitimității clasei politice conducătoare, a cărei putere devenise arogantă și de necontrolat prin mijloace democratice.[31] Acțiunile decisive și curajoase ale magistraților contra corupției și Mafiei (care coordonase asasinate politice inclusiv contra magistraților) au dus la condamnarea și punerea în închisoare a multor conducători politici și oameni de afaceri. Cam tot atunci s-a impus Liga de Nord condusă de Umberto Bossi, ca urmare a revoltei sectoarelor celor mai avansate economic contra puterii centrale corupte. Tot în 1992 Italia a semnat tratatul de la Maastricht, cu prevederile sale de austeritate fiscală.
Dacă la începutul anilor 1990 datoria publică a Italiei depășea PIB-ul, politica de austeritate a guvernelor care au urmat, în ciuda fragilității lor, a reușit să refacă economia italiană și să transforme Italia într-un partener viabil al UE. Știm însă că a urmat o nouă criză, cea actuală – ceea ce nu înseamnă că ancheta ”mâinilor curate”, cu sprijinul populației și a unor actori politici, nu a îmbunătățit simțitor peisajul politic și economic italian … până la venirea la putere a lui Berlusconi.
Și el a căzut între timp, criza vine, criza trece, important este să nu cedezi dezamăgirii, să nu vezi realitatea ca ”fără rost”, ca B. Florescu. Calea spre refacere este lungă… Și cu îndrăzneală, o întrebare pusă de o transilvăneancă: așa cum nordul Italiei a influențat restul țării în bine, putem oare spera la o influență similară pornită din Transilvania și din Banat? Cum s-ar putea materializa o asemenea influență?

Despre piața muncii, migrație și cum le afectează criza actuală
”Deşi rata şomajului în România s-a menţinut în permanenţă printre cele mai scăzute din UE, mare parte a populaţiei percepe piaţa muncii ca inaccesibilă. (…)”
”Dacă populaţia consideră că veniturile pe care le obţine sunt insuficiente, corupţia este generalizată, iar şansele de a obţine un loc de muncă sunt reduse, atunci pe lângă încălcarea legii mai există doar o singură soluţie – migraţia, fie acesta legală sau nu. Iată de ce România a prezentat fenomenul de emigrare a populaţiei cel mai consistent din ţările Uniunii Europene după anul 1990.(…)”
”Mobilitatea socială este una dintre caracteristicile societăţilor moderne şi principalul ei factor de progres, cu condiţia de nu pune în pericol supravieţuirea economică şi socială a unei ţări. În România, datorită ratelor ridicate ale migraţiei, multe dintre sectoarele economiei se confruntă cu o criză acută a forţei de muncă: sectorul construcţiilor, hotelurilor şi restaurantelor, asistenţa medicală etc.”
De ce se percepe piața muncii ca fiind inaccesibilă, dacă rata șomajului este relativ scăzută și dacă multe sectoare duc chiar lipsă de forță de muncă? Să fie acesta un exemplu despre cum discursul neputinței pune piedici acțiunii, sau cauza să fie dorința explicabilă de a câștiga mai mult muncind în străinătate?
Ce trebuie să se schimbe pentru ca mai mulți români să aleagă să lucreze în România? Desigur, la nivel economic, o relație mai echitabilă între venituri și costurile vieții, iar la nivel de discurs, mai puțin ”la noi nu se poate”. Există exemple de oameni întorși în România după studii sau doar muncă în străinătate, care au cariere sau afaceri reușite; există străini care au ales să trăiască în România și au construit afaceri în creștere: când va ajunge numărul lor atât de important pentru a înclina balanța înspre ”se poate”?
Însăși criza globală ar putea avea și un efect pozitiv în acest sens, ca un medicament amar:
”Dificultăţile cu care se confruntă şi celelalte state i-au determinat pe cei mai mulţi dintre români nu mai perceapă plecarea în străinătate ca pe o soluţie la rezolvarea problemelor de ordin profesional şi material (…).
 
Despre conştientizarea problemelor, încredere și colaborare:
”Odată conştientizate şi identificate ca natură, societatea poate stabili o ordine de prioritate în rezolvarea problemelor sociale, poate stabili măsuri şi strategii de ameliorare a situaţiei (…). Orice acţiune necesită însă existenţa unor relaţii de colaborare, cooperare între membrii unei societăţi pentru că o problemă socială este o problemă care afectează grupuri, categorii largi din populaţie. Pentru a colabora, (…) membrii unei societăţi trebuie să-l învestească pe celălalt cu încredere şi să manifeste încredere în instituţiile, organizaţiile care funcţionează la nivelul societăţii. (…)
Dacă nivelul încrederii instituţionale este redus, cel al încrederii interpersonale este mai ridicat? Studiile realizate până în prezent în România relevă că încrederea românilor se limitează, de multe ori, la membrii propriei familii.”

Discursul neîncrederii în semeni este foarte frecvent și paralizant: am fost admonestată de toți cunoscuții (dintre care unii, trebuie spus, cu propriile lor experiențe nefaste!) când am acceptat participarea, prin investiție financiară, la o companie românească, pentru a da doar un exemplu personal. O societate democratică trebuie să depășească mentalitatea de clan. Și sondajul IRES găsește că românii au puțină încredere în semeni (în afara familiei proprii), 94% cred că trebuie să fii prudent în relațiile cu ceilalți oameni. Fără îndoială anii petrecuți sub comunism și-au lăsat amprenta și în această privință.

Despre clasa politică actuală:
În Raportul social ICCV Nr. 5 din ianuarie 2012, întitulat Analiza critică a tranziţiei II[32], C. Zamfir face o afirmație tranșantă despre clasa politică actuală – un exemplu de discurs ce ar putea părea doar cinic, dacă nu ar veni din partea unui sociolog care declară că rolul său ”trebuie să fie (de) constructor responsabil al realităţii sociale în care trăieşte” și se angajează politic în mod deschis – caz în care afirmația dobândește o mare gravitate:
”(…) tranziţia se va termina când nimic nu va mai fi de furat.
A fura totul este eficient pentru actorii care vor să exploateze resursele oricum, în interesul lor, iar nu al comunităţii. Este obiectivul ”băieţilor deştepţi”. Şi mai este încă destul de mult de acaparat. Dar este şi speranţa pasivităţii: să ne bucurăm că vom ajunge la fundul crizei de unde nu mai avem unde cădea şi atunci vom fi forţaţi să căutăm soluţii. Desigur, dar cine vor propune aceste noi soluţii, alţi ”băieţi deştepţi”?”
(…)
Aceștia din urmă sunt politicienii care, ”împreună cu noii capitalişti, cu funcţionarii publici superiori care deţin posturile cheie în administraţia publică şi managerii întreprinderilor de stat, (…) tind să formeze o coaliţie social-economică şi politică, controlând pârghiile de putere ale statului, o clasă socială distinctă. (pag. 14)
(…)
Această coaliție este pe cale a crea ceea ce Zamfir numește un model de ”stat neofeudal.” [33]
Singurul optimism posibil în această situație este cel cauzat de atingerea limitei celei mai de jos, care, speră Zamfir, va propulsa schimbarea-șoc:
Eu sunt optimist. Cred că am ajuns deja într-un punct de criză atât de profundă încât nu mai este posibilă decât o ruptură de continuitate şi de schimbare a trendului. (…)
Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic, fie prin alegeri, fie prin revoltă populară. Se va adăuga, probabil, şi presiunea Occidentului, tot mai ruşinat de contribuţia pe care a avut-o la generarea acestei situaţii.”[34]
În continuare autorul se întreabă:
”Dar care este garanţia că schimbarea guvernării, probabil prin viitoarele alegeri, va reversa procesul şi va rupe cu patternul neofeudal ? Coaliţia actuală (USL, n.a.) nu cumva va demonstra o continuitate a vechilor practici, doar cu schimbări marginale de actori?”
urmată de răspunsul:
”Garanţia poate fi furnizată doar de amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice, dublată de radicalizarea tuturor segmentelor populaţiei, inclusiv a opoziţiei politice.” [35]
Dar dincolo de radicalizarea politică, sau de sprijinul din afară, ce ar mai fi de făcut, în viața de zi cu zi? În ce alte moduri s-ar putea implica cetățenii penru a ieși din această situație de criză? În ce mod pot acționa cei care au potențialul și voința de a o face?
 
Posibile speranțe, chiar în criză?
 
Odată ce țara ți-a obținut, prin declarațiile locuitorilor ei, locul din urmă la fericire între vecinii din Europa și unul ceva mai bun, dar totuși foarte modest între cele ale lumii, este o surpriză să descoperi, privind compoziția cifrelor, că aproape jumătate din locuitori se declară totuși ”mulțumiți” și ”fericiți”, iar tinerii sunt în majoritatea lor mulțumiți. Pot ei deveni motoare pentru a schimba mersul lucrurilor?
 
La nivel naţional, pe ansamblul populaţiei tinere, în vârstă de 18 – 38 ani, răspunsurile la întrebarea "Vă rugăm să ne spuneţi cât de mulţumit (satisfăcut) sunteţi de felul în care trăiţi în prezent" se polarizează pe cele două categorii ale scalei "mulţumit - nemulţumit".[36] Aproape jumătate (47%) din cei intervievaţi se declară "mulţumiţi" şi "foarte mulţumiţi”. Tinerii sub 30 de ani sunt mai satisfăcuţi de felul în care trăiesc (62%) decât cei în vârstă de peste 31 de ani. Cei cu studii superioare sunt mai mulţumiţi de felul în care trăiesc (61%) decât cei cu un nivel de educaţie subliceal (41%). Respondenţii care au în gospodărie persoane plecate la muncă în străinătate sunt mulţumiţi de viaţă în proporţie de 53%.  Populaţia în vârstă de peste 38 de ani, adică cei care au trăit ca adulţi şi înainte de 1989, se considera în toamna anului 2009 în proporţie de 47% "fericită" şi "foarte fericită" (4%).
 
Diferența procentuală între cei mulțumiți și cei nemulțumiți nu este atât de enormă cum ar lăsa să se creadă intensitatea discursului negativ. Oare faptul că această diferență, măsurată în condiții de duritate economică extremă și marcante transformări sociale, este relativ mică, ne poate da motive de speranță?
 
Dacă economia s-ar redresa, și nivelul de trai ar crește pentru un număr semnificativ de oameni, s-ar înclina oare balanța fericirii cu tot atâtea procente? Să presupunem că în loc de 47% de fericiți, s-ar ajunge în viitorul apropiat (când ar lua sfârșit criza) la 52%? În ce măsură s-ar schimba discursul negativist? Ștacheta succesului va crește și ea neîncetat, poate mulțumirea ține pasul cu ea?
 
România nu se situează în anormal, cum susțin cei mai negativiști dintre noi. În ”Stabilitatea fericirii”[37], sociologul Sergiu Bălțătescu confirmă că în societățile de tranziție și în curs de dezvoltare nivelul de fericire este mai instabil decât în altele din cauza condițiilor socio-economice în continuă schimbare. În aceste societăți bunăstarea subiectivă este determinată nu numai de instabilitatea macroeconomică, ci și de frustrarea resimțită de cei ambițioși.
 
Unii dintre ambițioși însă au reușit. În ce măsură ar putea cei care în pofida corupției și a limitărilor socio-economice au construit afaceri prospere, deveni exemple pentru alții și schimba direcția discursului despre eșec? Există și un discurs care îi prezintă pe ei în mass-media de largă circulație? În ce proporție se aude el față de discursul despre nereușite? Important nu este de a schimba poziția României în vreun clasament, ci de da o șansă cel puțin egală de vizibilitate atitudinilor constructive, exemplelor de reușită. Nu printr-o inginerie planificată a discursului public, ci prin spargerea negativismului extrem…
 
Criza resurselor energetice, schimbările climaterice, criza financiară care continuă vor prelungi, spun analiștii, stagnarea economică actuală – pentru câți ani, nu se știe. Cât timp se va menține raportul actual între cei ale căror venituri cresc și cei ale căror venituri stagnează sau scad și în vest? Cum va influența prelungirea crizei mondiale discursul despre unicitatea și amploarea eșecului românesc, de tipul ”la noi ca la nimeni”
 
Pentru Zamfirdevine palidă perspectiva optimistă a unei noi lumi omogene în prosperitate. O mare parte a lumii se fixează în subdezvoltare, iar eticheta în curs de dezvoltare trece de la speranţă la un simplu vis. Contrar aşteptărilor, o parte importantă a lumii tinde să se fixeze într-o structură distinctă şi persistentă departe de prosperitate. Modelultrecerii spre” păleşte în perspectiva unui viitor tot mai incert.[38]
 
Viitorul este cu siguranță incert, dar tot cu siguranță unele schimbări pot avea pe alocuri și efecte pozitive. Există doua motive pentru care companiile vestice investesc în România: unul este cel de a face bani în noua piață de desfacere, altul cel de a economisi bani printr-o forță de muncă mai ieftină. Dacă criza continuă în vest, e posibil ca mai multe firme străine să se stabilească în est, din al doilea motiv, deschizând locuri de muncă în țară.[39] Faptul că România se află în afara Euro-ului ar putea avantaja acest proces.
 
Tocmai din cauza crizei, pe măsură ce șomajul crește în Spania, de pildă, (23% în mai 2012), unii lucrători români se vor întoarce: cel puțin o parte dintre ei vor aduce înapoi bani economisiți, dar și mai important, experiențe de natură civică, tehnică și antreprenorială pe care le vor investi în România. La fel, se întorc și tineri talentați, școliți la universități de vază din străinătate: unii o fac pentru a fi ”acasă”, lângă familie, iar alții și pentru a profita de oportunitățile unei societăți în dezvoltare. Mai sunt și oamenii de afaceri, de origine română sau nu, care găsesc în România un teren mai favorabil acum decât în țările în recesiune din care vin. [40]
 
Cei din categoriile pomenite mai sus se disting prin inițiativă și curajul de a-și lua destinul în mână, în orice circumstanțe. Sunt cei ce nu rostesc discursul eșecului, ci îl înfăptuiesc pe cel al reușitei, chiar dacă cu pași mici.
 
Un sondaj IRES din 2010, în care nefericirea câștiga în clasament, ca și în alte studii, a măsurat însă și optimismul în felul următor: 52% din respondenți cred că peste cinci ani ne va fi mai bine, 62% cred că în următorii zece ani situaţia se va îmbunătăţi, 63% cred că România va reuși să iasă din criză, 57% cred că tinerii născuţi după 1990 vor schimba România, 74% au încredere în viitor.[41]
 
 
De ce ne lamentăm? Așa am fost mereu?
 
Dacă mai mult de jumătate din locuitorii țării cred că vom ieși din criză, de ce ne lamentăm atât? Cum s-a ajuns în România actuală la extrema ”voluptății eșecului”? Iată explicația dată de Zamfir, bazată pe istoria noastră recentă:
 
” O asemenea patologie poate fi considerată a fi o reacție perversă la situația de neputință. Paternul voluptății eșecului s-a cristalizat în experiența colectivă produsă de regimul comunist. Acolo însă el avea un fundament rațional clar. Criza societății socialiste, asociată cu blocajul oricărei acțiuni de schimbare, a generat o dezirabilitate a schimbării produsă nu prin acțiune, ci prin criză, prin cumularea nereușitelor și eșecurilor. „Vestea bună” pentru populație era „vestea proastă”, eșecurile și nereușitele. Defularea supremă era comunicarea a cărei structură era „ai auzit de ultima prostie/ eșec... ce am pățit ... ce ne-a mai făcut Ceaușescu ?”. Dincolo de raționalitatea strategiei – orice nou eșec, un pas înainte către căderea regimului -, s-a conturat inevitabil un complex emoțional pervers: satisfacția compensatorie a eșecului care anesteziază frustrarea inacțiunii.”
De aici la umorul negru nu este decât un pas, și avem și din acesta. Dar l-am avut și înainte de comunism, el izvorește în comunități năpăstuite de întâmplări nefaste.  
 
După momentele de entuziasm care au cuprins masele în decembrie 1989, Revoluția română s-a transformat în ”revoluția furată”: puterea și masele s-au despărțit din nou, dar liniile dintre tabere nu mai erau la fel de clar trasate ca în comunism: la puterea a venit ”o configurație de forțe greu de identificat”[42], împotriva cărora s-a dovedit a fi greu de luptat. ”Ni s-a confiscat speranța”[43] . Dezamăgirea a dus la o nouă pasivitate, însă această pasivitate poartă în ea și germenul unei culpabilități, spune Zamfir, căci de data aceasta sistemul contra căruia ar trebui luptat nu mai este o dictatură nemiloasă: împotriva corupției, chiar solidificată în instituții și clanuri de putere se poate lupta în moduri care nu ne erau la îndemână în statul polițienesc. Zamfir spune că vinovăția aceasta este transferată difuz tuturor actorilor”, atât puterii cât și comunității, mass-media ajutând la intensificarea fenomenului: sunt identificați ca responsabili pentru dificultățile actuale oameni politici și de afaceri corupți în toate formațiunile  politice și clanurile de interese, fie la putere, fie în opoziție. Comunitatea devine spectator dezgustat, dar și vinovat. Corupții sunt de vină, dar, difuz, asemenea unui păcat originar, carențele lor morale se explică și prin felul nostru e a fi, ca popor. ”Nu am reușit să acționăm în direcția cea bună, nu suntem în stare.” [44]
 
Această explicație elucidează poate cauzele principale imediate ale insistenței cu care ne exprimăm nemulțumirea, dar poate că există și altele, mai vechi, mai profund înrădăcinate.  
 
O cultură colectivistă
 
În ”Culture's  Consequences: Comparing Values, Behaviors, Institutions, Organizations Across Nations”, ed. Sage, 2003, Geert Hofstede aduce argumentul că modelele noastre conceptuale sunt  ”programate” de diverse componente ale culturii naționale. Teoria aceasta propune explicații de ordin general, în care anumite comportamente se pot regăsi într-o măsură mai mare sau mai mică.
 
Dintre dimensiunile culturale definite de Hofstede, cele mai relevante pentru analiza de față sunt: Distanța față de putere (modul de percepție al inegalității sociale, al puterii și al autorității, și modul de relaționare cu autoritatea); Evitarea incertitudinii (Modalități de a face față incertitudinilor și situațiilor ambigue, controlul agresiunii și exprimarea emoțiilor); Individualismul cu opusul său, Colectivismul (Modul de relaționare între indivizi și grupuri); Orientare pe Termen Lung (Orientarea către viitor spre deosebire de orientarea către trecut și prezent).[45]
 
Analiza efectuată pe aceste criterii situează România între culturile Colectiviste cu o mare Distanță față de Putere, mare index de Evitare a Incertitudinii și  Orientare pe Termen Scurt (deci către trecut, tradiție și prezent).  Pe aceste coordonate România se aseamănă cu celelalte țări balcanice și cu unele țări latine.
 
Societățile colectiviste sunt alcătuite din grupuri cu mare coeziune care asigură protecția membrilor lor în schimbul loialității față de grup. Conform acestei analize, locuitorii României acceptă relații de putere care sunt mai autocratice și paternaliste, supunându-se celor superiori ierarhic și așteptând soluții de la ei – neasumându-și responsabilitate proprie. Într-un studiu de management bazat pe metoda Hofstede, cecetatoarea Adina Luca[46] afirmă, folosind date din sondaje efectuate de Gallup România în 2005, că ar exista o caracteristică specifică României in privința Distanței fata de Putere, pe care o numește “Complexul Puterii”. Acest complex ar consta în faptul că populația preferă să nu intervină în exercițiul puterii, lăsându-l pe seama unor lideri pe care i-ar spera capabili, dar și cu autoritatea de a pedepsi pe cei vinovați de răul mers al societății. În mod ideal acești lideri ar corespunde despoților luminați. Cum însă liderii investiți cu speranța populației s-au dovedit cel mai adesea incapabili de a rezolva problemele societății, eșecul li se atribuie în primul rând lor. Sentimentul de vinovăție pentru răul mers al lucrurilor despre care vorbea C. Zamfir este în acest model aproape inexistent la nivelul jos al ierarhiei, deci a majorității membrilor societății, fiind transferat asupra conducătorilor când criza devine acută.
 
Cum în țările colectiviste indivizii se supun regulilor grupului social de care țin (familii extinse, clanuri și grupări de interese), responsabilitatea individuală este cu mult mai puțin acceptată , dacă nu chiar descurajată. Dar tocmai responsabilitatea personală duce la implicarea directă în bunul mers al societății, cumulând energia fiecăruia pentru ieșirea din impas.
Hofstede afirmă în continuare că societățile colectiviste, probabil în scopul creșterii coeziunii grupului, prin mecanisme subtile de căutare și garantare a protecției, încurajează împărtășirea tristeții. O astfel de societate nu ar adopta refrenul ”Don’t worry, be happy”, cum o face America. Dimpotrivă, inderdependența dezirabilă între membrii grupurilor care constitutie societatea colectivistă este sporită de comunicarea-lamentație, de relatarea necazurilor reale sau doar percepute într-un efort de a-și asigura compasiunea celorlalți membrii. Armonia și consensul sunt scopurile principale ale societății de acest tip, iar ele sunt urmărite prin comunicare.
 
În plus, ideologia egalității predomină în societățile colectiviste asupra ideologiei libertății individuale. Trecerea la capitalism în România a spart nu numai tiparul egalității economice la cel mai jos numitor comun impuse de sistemul comunist, dar contravine și preferinței pentru egalitate din societatea colectivistă tradițională. Este clar că, înainte chiar de a menționa sentimente ca invidia și percepția de injustiție, situația de inegalitate actuală duce la expresii de mare nemulțumire.
 
În ce privește Evitarea Incertitudinii, este evident că perioada tranziției a fost contrarul a ceea ce o parte din societatea românească apreciază: siguranță și o anumită uniformitate a opiniilor, după cum găsește analiza Hofstede. În plus, se pare că locuitorii țărilor cu mare index de Evitare a Incertitudinii sunt mai emotivi decât cei din culturi care acceptă nesiguranța, –  cei din urmă fiind de regulă mai flegmatici și contemplativi, fără a-și exprima emoțiile cu acceași forță ca românii.
În plus, mentalitatea colectivistă consideră că resursele sunt limitate și că puținele resurse moștenite trebuie distribuite în așa fel încât să se obțină cât mai mult, în detrimentul celorlalți. Se exclude posibilitatea multiplicării resurselor de către fiecare individ. [47] O astfel de optică ar explica și ea lipsa de coeziune socială, de încredere, dar și propagarea corupției. Pe de altă parte ea duce și la lipsa de inițiativă în afaceri și în viața civică.
Cultura unei societăți se manifestă în acțiunile și discursul societății în momente de schimbare – schimbare prin care România trece, în epoca modernă, prin forme adesea extreme, de la sfârșitul perioadei interbelice și până astăzi.
Comunicarea-lamentație, expresiile de neîncredere, inclusiv de neîncredere în sine, răbufnirea emotivă cauzată de acumularea nemulțumirii par a servi adesea drept supapă de ușurare în fața greutăților reale sau doar percepute în țară. Pentru cel venit din afară ele par a fi o parte însemnată a discursului cotidian, care cheltuiește însă energiile mult mai puțin eficient decât implicarea concretă, la orice nivel, pentru rezolvarea problemelor. Preluată de mass-media, lamentarea se transformă adesea în discursul de tip senzaționalist, care aduce a implicare, dar este doar un palid înlocuitor al faptei, infinit mai necesare.
 
Implicarea în viața publică
 
Spre deosebire de lamentare, discursul despre eșec ca analiză a stărilor de fapt, a cauzelor pentru care întregi pături sociale suferă de pe urma situației economice și a corupției sunt fără îndoială forme responsabile de implicare civică. Pe baza lui se pot găsi soluții care pot fi puse în aplicare.
 
Cetățenii din vest și din est au participat la politică cu convingere înaintea celui de-al doilea război mondial, dar după război doar vesticii au putut continua această participare la modul real, implicându-se tot mai intens și în diverse grupări socio-economice, conform intereselor și alegerilor proprii, ceea ce i-a obișnuit să-și devoteze timpul și atenția afacerilor publice.
 
În timp ce în societatea industrială vestică participarea cetățenilor s-a intensificat – în SUA ea este mai intensă decât în Europa, unde statul preia o parte din sarcinile civice pe care în America de Nord le îndeplinesc asociațiile ne-guvernamentale – în România acest lucru nu s-a întâmplat: pentru locuitorii estului communist, activitățile organizate în folosul colectivității, dictate de partid, s-au lovit de opoziție tacită, singura formă de subversiune care nu implica riscuri reale. ”Munca voluntară” în comunism nu a fost niciodată voluntară, iar inițiativa în domeniul civic și politic a fost practic interzisă timp de patru decenii.
 
Ori o astfel de implicare depășește discursul despre stările de fapt, dând în schimb șanse reale schimbării realității, chiar dacă numai pas cu pas.[48] Apariția și succesul vizibil al multor asociații de voluntari în România este unul din semnele cele mai pozitive al schimbărilor civice în societatea românească actuală. Între multele demne de menționat, pomenim aici doar două, mai cu seamă pentru semnalul pe care au decis să-l transmită deja prin alegerea numelor de proiect: ”România pozitivă”( http://www.romaniapozitiva.ro/ , care, reacție sănătoasă la discursul despre eșec, a decis sa reunească ”Informaţii pozitive cu şi despre România. Proiecte, iniţiative, idei de bine pentru România” și ”Let’s do it, Romania!” (http://www.letsdoitromania.ro/, care, preluând o inițiativă din Europa centrală, curăță țara la propriu, și, dacă își păstrează cursul actual, are șansa de a o curăța și la figurat. Ambele vorbesc publicului larg mai ales prin intermediul Internetului.
 
Discursul pozitiv de acest tip pledează pentru practicarea conștientă a acțiunii ca antidot al disperării: [49] nu numai a acțiunii de voluntariat, ci a acțiunii constructive de orice fel. Egalitatea în fața legii și libertatea, susținute din afară, prin politic, înlesnesc cadrul în care putem funcționa, dar partea noastră de acțiune nu o putem lăsa în seama altora. În cuvintele lui Vasile Dâncu, ”Dacă nu participăm la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi (…) Nu trebuie să aștepți ca alții să schimbe lumea în locul tău. Cu ce drept ceri altora să facă asta, sau îi critici, dacă tu nu faci nimic?” [50]
 
În mod paradoxal, o mare parte a discursului despre eșec în România – forma lui virulentă, de genul ”țară fără rost”, prezentă prea frecvent în mass-media - este cauzată nu de compasiune față de cei nepăstuiți sau care nu își îndeplinesc ambițiile, ci tocmai de lipsa ei. Responsabilitatea ar duce spre acțiuni concrete, care să schimbe realitatea, sau s-ar exprima într-un discurs de încurajare a acelei ”munci mărunte de zi cu zi” în care vede soluția Sanda Golopenția:
 
”Opoziția aceasta între acțiunea precisă, care asigură progresul și se inserează în efortul colectiv și setea de acte mari, personale, vizibile nu a dispărut în România. O anume stridență a opțiunilor caracterizează încă viziunea pe care o propune publicistica românească. Munca echilibrată, ajustată inteligent la o realitate bine dominată e încă văzută ca fiind mai puțin interesantă decât poziționarea violentă, spectaculoasă, definită prin indignări sau exaltare.” [51]
 
 
Între trecut și viitor: unde să ne situăm epoca de aur?
 
Dincolo de analizele sociologice și culturale, de sondaje și mass-media, tema eșecurilor și reușitelor, a trecutului mai bun decât prezentul, a speranței și pașilor ce ar trebui luați pentru refacere atrage atenția multor scriitori, artiști și întreprinzători.
 
Făcând o comparație istorică, Ioana Pârvulescu explică de ce perioada interbelică a dobândit, pentru mentalul românesc, valoarea de epocă de aur și descrie prezentul în termenii pierderii unor valori care au existat atunci, demonstrabil – căci analiza ei acoperă viața cotidiană a vremii reflectată în publicistica timpului cum nici o altă analiză nu o face[52]:
 
”În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul. 
Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.”
 
În mod tragic pentru generațiile care s-au succedat de atunci:
 
”Ceea ce a urmat a strivit toate acestea, a creat din acei indivizi (...) o masă indistinctă. Îndrăzneala, încrederea în sine, în celălalt și capacitatea de admirație, simpatia, empatia, politețea înnăscută și cea educată, răbdarea, bucuria de a trăi par a se fi degradat până la dispariție în România, în anii de după al doilea război și va fi nevoie de un timp egal ca întindere și infinit mai bun decât anii din urmă, ca să le redobândim, intr-un posibil viitor.”
 
Cum putem face din timpul ce vine unul ”infinit mai bun decât anii din urmă” este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, prin urmare.
 
Violonistul Alexandru Tomescu, crede că, pentru a reuși să ieșim din impas, ar trebui ”să ne plasăm epoca de aur în viitor” și să lucrăm pentru a o clădi piatră cu piatră. [53] Există, semn bun, tot mai multe acțiuni în această direcție, înițiate de ”oameni frumoşi, cărora le pasă de ceea ce se întâmplă în jurul lor”, cum îi numește tot el. Ca reacție la discursul despre eșec, acestor ”Români frumoși” li se dedică de curând un nou proiect[54], al cărui înițiatori, pornind de la constatarea că mass-media promovează non-valori, declară: Suntem un grup de tineri cu un entuziasm enorm și ne-am gândit că putem schimba ceva.”  Într-adevăr.
 
Concluzii
 
Pe parcursul investigației am găsit câteva răspunsuri la întrebarea de ce locuitorii României își exprimă nemulțumirea față de ritmul și calitatea schimbărilor pe care cei plecați în străinătate le constată la fiecare vizită în țară. Nivelul de trai al unei mari părți a populației este, după mai mult de 20 de ani de la căderea comunismului, încă dintre cele mai scăzute din Europa. Revoluția a fost ”furată”, iar corupția pune stavile funcționării eficiente a statului, propagând comportamente negative, subminând încrederea în semeni și îngreunând inițiativa privată.
 
Mult din discursul despre eșec își are sursa în dificultățile și neîmplinirile cauzate de aceste realități. Eșantioane reprezentative din populație își exprimă nemulțumirea față de stările de lucruri, cum arată sondajele sociologice. Aparținem unei lumi în care lamentarea este mai acceptabilă decât în vest și în care nu fiecare se simte responsabil de ce este în jurul lui. Dacă la unii discursul despre eșec ia forma de reproș adresat țării pentru că ”nu știe să evolueze mai repede” – un reproș care este, de fapt, o ”dureroasă formă de iubire”[55] –, la alții discursul negativ devine paralizant, trădând o incapacitate de a transforma energiile în acțiune constructivă. Acest din urmă discurs este propagat de o anumită parte a mass-mediei care întreține o ”voluptate a eșecului” în căutarea efectului emoțional și senzaționalului. Câteodată, în mod paradoxal, discursul negativ este rostit chiar de cei care se declară mulțumiți cu viața pe care o duc în țară.
 
România a supraviețuit unui experiment istoric care i-a lăsat o moștenire negativă la nivel economic, social și moral, pășind într-unul aflat în criză și în căutare de noi soluții; pendulăm între est și vest, cu aspirații sănătoase de mai bine, dar și cu frustrarea de a nu le putea realiza cât de rapid am dori.
 
Rostul investigațiilor sociologice pe care le-am prezentat este de a afla nivelul de bunăstare economică și subiectivă a populației tocmai în ideea de dezvolta politici și măsuri benefice. Chiar dacă Uniunea Europeană a fost prea încrezătoare cu privire la declarațiile și intențiile politicienilor români în procesul aderării României la UE și ca urmare nu a utilizat toate pârghiile pe care le-ar fi avut la dispoziție[56] pentru combaterea unor realități nefaste, ea va continua să acționeze împotriva unor fenomene indezirabile pentru un stat membru al UE și să implementeze politici de îmbunătățire a situației politico-economice în anii ce vin. Procesul de integrare continuă, iar din el vor deprinde noi învățăminte atât estul cât și vestul.[57]
 
Schimbarea în bine va fi înlesnită de un discurs mai chibzuit, atât în est, cât și în vest: să discutăm despre eșecurile reale cu intenția de a le combate, fiecare după puteri, asumându-ne responsabil partea noastră de acțiune; să nu ne mulțumim cu vorba, să o schimbăm în faptă.
 
Dincolo de sprijinul instituțional, ameliorarea situației actuale va fi opera cetățenilor țării, fie că locuiesc în țară sau în afara ei. Prin schimbul constant de experiență facilitat de studii, lucru și călătorii în străinătate, prin reușita a tot mai mulți întreprinzători români și străini activând în țară, încrederea populației în forțele proprii și nivelul de implicare profesională vor crește constant. Este probabil că criza economică va atrage firme și antreprenori din vest spre est și va readuce în țară o parte din forța de muncă care a dobândit un nivel de responsabilitate și un comportament civic mai ridicat, după modelul apreciat în în vest. Pe de altă parte criza economică și politică mondială demonstrează zilnic că nu suntem singurii în dificultate, că trebuie să ne adaptăm realității în mod constant.
 
Prin implicarea tinerilor în proiecte de vizibilitate în afara mass-mediei tradiționale tonul discursului va deveni mai optimist. Prin voluntariatul social și participarea la proiecte practice care prind rădăcini, după modele vestice sau interbelice, tinerii vor deveni mai responsabili pentru lumea din care fac parte și mai robuști în fața greutăților. Este dezirabil ca educația școlară și universitară să facă pași concreți în această direcție. Cum găsește un recent sondaj IRES, o majoritate a populației crede că tinerii născuți după 1990 vor schimba România, și, în ciuda discursului actual despre eșec, trei sferturi din locuitorii țării cred că viitorul va fi mai bun. Suntem ”nemulțumiți optimiști.”
 
 


[1] Foarte sincere analize personale ale cauzelor plecării din România de-a lungul celor două decenii care au urmat căderii comunismului sunt cuprinse în volumul ”Revoluția din depărtare”, coordonator Cristina Hermeziu, Editura Curtea Veche, București, 2010.
[2] http://www.ires.com.ro/articol/183/romania-marilor-nelini-ti.-un-studiu-despre-starea-națiunii     
[3] Mike Ormsby, ”Never mind the Balkans, here is Romania!”, Editura Compania, București, 2008, 2011, pag. 29. Ormsby remarcă însă și mentalitatea care nu se schimbă pe măsura infrastructurii….
[4] Un caz, al unui cuplu format dintr- profesoară și un informatician.
[5] Persoane care în 1989 aveau peste 18 ani.
[12] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției – Ce va fi ”după”?, Editura Polirom, Iași, 2004
[15] Ghiță Ionescu, Politics and the Pursuit of Happiness, Longman Group, New York, 1984, pag. 63.
[18] Realizat de Fundația europeană pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă
[22] Ghiță Ionescu, ibid. pag. 179.
[23] Conform sondajelor IRES, în 2010 60% din români regretau moartea lui Ceaușescu și 61% afirmau că le merge mai prost decât înainte de revoluție. http://www.ires.com.ro/uploads/articole/tedxcluj_vasile-dancu.pdf
[26] Autorii sunt identificați pentru fiecare Raport social pe situl www.iccv.ro
[28] Gabriela Neagu, pag. 3
[29] Securitate, posibile conflicte la nivelul societății, evoluția șomajului, economiei, gradului de toleranță față de alte etnii, religii și imigranți, intenția de a migra pentru a lucra în străinătate.
[32] Zamfir, ibid.
[33] Zamfir, ibid., pag. 15.
[34] Opinia despre vina Occidentului de a aprecia corect nivelul corupției în România și de a face presiunile necesare pentru corectarea situației este confirmată de Tom Gallagher în ”Romania and the European Union - How the weak vanquished the strong”, Manchester University Press, 2010
[35] Zamfir, ibid.,pag 19.
[38] Pag. 22
[41] http://www.ires.com.ro/articol/183/romania-marilor-nelini-ti.-un-studiu-despre-starea-națiunii și http://www.ires.com.ro/uploads/articole/tedxcluj_vasile-dancu.pdf
[42] C. Zamfir, ibid., pag. 117
[43] C. Hermeziu, ibid., pag. 290
[44] Preiau aici demonstrația din C. Zamfir, ibid.
[47] Colectivismul reproduce o gândire agrară, în care resursa principală – pământul – este limitat ca suprafață și, prin urmare, cine vrea mai mult nu poate să o facă decât deposedându-l pe vecin. http://rotorlab.tamu.edu/me489/lectures_FA11/L20%20Cultures_Individualism.pdf
Geert Hofstede și Gert Jan Hofstede: Cultures and Organizations: Software of the Mind
[48] ”Pas cu pas” și expresii echivalente ca ”one child at a time” (Boys and Girls Clubs of Boston) sunt, interesant, devize adoptate și de multe organizații nord-americane cu tradiție, conștiente că schimbarea ia timp.
[49] Vasile Dâncu, conferință TEDx, Cluj-Napoca, 2011, citând-o pe Joan Baez.
[50] Ibid.
[51] Viața noastră cea de toate zilele, Editura Curtea Veche, București, 2009
[52] ,Întoarcere în Bucureştiul interbelic”, Editura Curtea Veche, București, 2009
[55] Hermeziu, ibid., pag. 14.
[56] Tom Gallagher, ibid.
[57] Acest text a fost scris înaintea evenimentelor politice din vara 2012 legate de invalidarea referendumului împotriva președintelui Traian Băsescu și intervenția UE în acest proces.