Elevii și studenții din generația mea, care au început școala la începutul anilor 60 și au terminat facultatea în a doua jumătate a anilor 70, au învâțat nu mai puțin de patru feluri de istorie oficială: în clasa a V-a (1964-65) sovieticii eliberatori erau încă marii prieteni ai poporului român, cei care ne salvaseră de fasciști -- dar, interesant, anul acela a fost și primul în care limba rusă nu mai era obligatorie la școală; în clasa a VIII-a  (1968-69) lucrurile se schimbaseră drastic, căci Ceaușescu luă poziție împotriva invaziei Cehoslovaciei; manualele școlare și-au atenuat tonul pro-sovietic; când am ajuns în clasa a XII-a, manualul de istorie a României era plin de inepții naționaliste, Uniunea Sovietică concura aproape cu imperialiștii vestici, iar PCR-ul singur întorsese singur armele împotriva Germaniei. Am făcut parte din prima -- și singura -- generație de studente care în timpul studiilor au făcut instrucție militară în fiecare an -- ni se dădea să înțelegem că așa cum Vietnamul câștigase războiul cu SUA, și noi am putea învinge USSR-ul, dacă ar fi fost să ne atace, ca pe cehi. Ca să aprofundăm mai bine noua linie dezvoltată de istoricii partidului, în care fiecare conducător de-a lungul veacurilor părea să-l prefigureze pe Ceaușescu, în anul IV de facultate ni s-a impus un nou curs de istorie, a patra variantă, cu o încărcătură propagandistică și naționalistă greu de îngurgitat. 

 

A cincea istorie, cea într-adevăr trăită, am învățat-o în familie, din istorisirile părinților. Știam din fragedă copilărie că nu aveam voie să repetăm povestirile lor în afara casei. Despre faptul că alegerile din 1946 fuseseră măsluite, sau despre cum foști colegi ai tatălui meu fuseseră luați în toiul nopții și duși la canal, și tata însuși judecat de tribunalul muncitoresc și iertat ca urmare a intervenției unor muncitori din secție, despre Adriana Georgescu, ieșită din închisoare, pe care tata o ascunsese în apartamentul său înainte de a fi trecută peste graniță clandestin, sau despre cum bunica scăpase ca prin urechile acului de deportare, și mama trebuise să renunțe la studii și să-și piardă urma -- despre toate astea nu se vorbea decât între noi. 

 

De-abia după căderea lui Ceaușescu fapte ca acestea și altele mai grave au putut fi povestite în public, dar și atunci cu rețineri, din mai multe motive. Tata a căutat sub mulți brazi pe dealul de la Sânpetru caseta metalică în care îngropase fotografii cu tânarul rege, dar nu a mai găsit-o. Amintirile însă și le putea depăna acum în voie, fericit că avusese dreptate -- nimeni dintre noi nu îl crezuse --, că ne vom scăpa într-o zi de comuniști.

Mulți ani după moartea lui, m-am aflat în situația de a putea aduna astfel de amintiri și experiențe de viață de la alții din generația lui. Obișnuită cu Internetul, am hotărât să le pun la dispoziția a cât mai mulți dintre noi, adăugând apoi articole și studii scrise de cercetători din domeniu, cărți de istorie recentă, mai cu seamă colecții de interviuri, memorialistică, jurnale.

Numai prin ele avem o șansă de a ajunge la istorii reale, iar pe acestea vrem să le transmitem tinerilor, viitorului. Între prietenii animați de aceleași credințe, inginerul Mircea Ivănoiu a fost cel care a sprijinit prin fapte ideea unui sit de istorie recentă. Așa a început portalul www.memoria.ro, pe care Mircea l-a completat cu un alt sit mult vizitat, romaniainterbelica.memoria.ro. 

Vă invităm și pe dumneavoastră, istorici sau trăitori de istorie, să participați.